Cu doar câteva ore înainte de Ajunul Crăciunului cinci oameni, cu sufletul cald, s-au întâlnit la sediul Asociației Bafi ca să împacheteze frumos haine primite donație din partea rădăuțenilor.write my essay

Incredibil cât de repede ne-am mișcat, având zece mânuțe harnice plus alte două de copil, în timp ce hainele încă veneau.

Intenția a fost de a oferi o atenție, un gest mic, persoanelor care aveau și au nevoie de ajutor. Din două telefoane și vorbă-n vorbă între prieteni, am plecat la ora cinci cu mașina lui Alexandru plină ochi de cutii cu haine, produse de igienă și ceva alimente.

Trei bafioți, la lăsarea serii, au pornit în călătorie spre Centrul Social Creștin din Bogdănești (Alexandra Gavrileț, Bogdan Donisan și Alexandru Găină).

Am ajuns aproape de ora 19 și am hotărât să intrăm în biserică pentru a ne închina. Cu un pas înăuntru am auzit „Salut puiule, dar de unde vii acum?” Ne-a întâmpinat Radu ca și cum am fi ajuns acasă. Am salutat Maica Domnului, am vizualizat picturile din interiorul bisericii, ne-am închinat, am observat rama din bilețele care încununa icoana Maicii Domnului, bradul împodobit.

Alex a fost cel care a găsit destinația. Tot el l-a salutat pe părinte și i-a zis de ce am venit. M-am alăturat și eu și am primit instant o binecuvântare cu bucurie. Eram pe fugă, pentru că pe toți ne aștepta acasă pregătirea casei pentru Sfintele Sărbători ale Nașterii lui Iisus Hristos.

Scurt, am aflat că părintele este în locul acela de 16 ani și că a construit asezământul de la zero din donațiile oamenilor. Centrul Social Creștin de la Bogdănești conține un bloc de 3 etaje și o construcție de vreo 4-5 etaje, cu camere în loc de apartamente în care locuiesc 130 de bătrânei proveniți din asistență socială, cu diverse tipuri de handicap și afecțiuni, o biserică spațioasă, fântână, o clopotniță uriașă și atât am reușit să cuprind cu privirea în semi-întuneric. I-am povestit și noi despre Bafi și ne-am simțit ca frații care s-au regăsit după ce au fost o vreme îndepărtați.

Toată lumea a participat la descărcarea cutiilor cu donații și părintele în semn de recunoștință ne-a oferit o ladă cu portocale, un colac și o mână de ciocolate. Firește, am refuzat din prima spunând că noi am venit să oferim, nu să luăm. Am înțeles însă să acceptăm, după ce părintele ne-a oferit cu inima deschisă și ne-a spus că ne dă pentru că dacă dai, primești. Dacă tu dai, întotdeauna primești ceea ce ai nevoie.

Am primit, am mulțumit, am primit binecuvantare, îmbrățisări și am lăsat promisiunea de a ne revedea.

Apoi am mers să-i cunoaștem pe oameni, să vedem în numele cui mulțumim tuturor rădăuțenilor care și-au făcut curat în dulap și au ales să împartă cu cei care au nevoie.

Însoțiți de Vasilică am pornit spre locuința beneficiarilor. Din exterior, părea o pensiune de câteva etaje foarte spațioasă. Părintele ni l-a introdus pe Vasilică ca si „directorul azilului”, omul care știe tot ce mișcă. De la Vasilică am aflat că el si Radu sunt alături de parinte de 16 ani, că ambii provin din asistență socială, că părintele e mama și tata lor, am aflat câte a construit părintele treptat, cum ii este sufletul, că datorită oamenilor au unde să locuiască, haine și alimente. Atât el , cât și Radu suferă de handicap.

Am intrat prima oară într-o cameră-salon cu vreo 10 bătrâni vârstnici. Am intrat pe pilot automat și le-am povestit cum ne numim, cine suntem și de ce suntem acolo. M-am simțit înțepenită în mijlocul lor în timp ce nu înțelegeam ce vorbesc majoritatea, datorită handicapurilor. Pe câțiva i-am numit după numele trecut pe marginea patului. Era un bătrân orb care mânca, era un alt bătrân căruia i se umeziseră ochii la întâlnirea cu noi, se plângea de greutățile bătrâneții. Repet , din mijlocul lor priveam și zâmbeam împietrită. Nu avusem nici o așteptare dar m-a surprins puternic ce am găsit. Alex a sărit bucuros să-i salute, să stea de vorbă, să-i îmbrățișeze. Timpul ne presa, deci am mers mai departe.

Când am ieșit din cameră eram copleșită de tristețe, compasiune, melancolie și revelații asupra vieții și bătrâneții . Simțeam că nu mai pot merge mai departe dar Alex a insistat și am deschis o nouă cameră.

Am întâlnit un corp cu cearcăne negre, foarte slab și înfofolit bine. Urmau încă patru femei înaintate în vârstă. Una din ele repeta excesiv că peste câteva zile vin copii să o ia acasă, că abia așteaptă, alta mă privea încurcat, alta se plângea de greutățile bătrâneții. Am repetat povestea motivelor venirii, am aflat informații de la ele, le-am privit în ochi iar Alex a împărțit îmbrățisări. Am simțit tristețea neacceptării bătrâneții, a singurătății, a bolilor grele… sub presiunea orei târzii care ne îndemna să pornim spre casă.

Am mai deschis vreo 2 uși dar bătrâneii se odihneau și am hotărât să ne pornim spre casă. Am oprit totuși în salonul cu televizor unde Alex și Bogdan au împărțit vorbe și îmbrățișări. Și acum mi se ridică părul de pe mână când îmi aduc aminte valul de lacrimi, de neoprit, ce a pornit din ochii unei doamne pe care Bogdan o îmbrățișa.

Ne-am urat sărbători cu bine, am lăsat promisiunea revederii și am plecat spre casă.

Se petreceau multe lucruri în mine la plecare, simțeam recunoștință și trimeteam mulțumiri dnei Carmen, lui Mihai, Alinei , lui Bogdan, Alexandrei , lui Ilie, lui Alexandru că au dăruit din ajunsul lor, că am muncit umăr la umăr la împachetat. Lui Alex, repet, că m-a adus în locul ăla. Eram și sunt hotărâtă să împărtășesc povestea bătrâneilor de la Bogdănești, cu intenția să aflați cât mai mulți despre ei și când aveți posibitatea și vreți să ajutați să vă fie mintea și la ei. De Crăciun au primit de toate. Dar sunt peste 130 de persoane, Până-n februarie li se vor termina resursele alimentare și vor avea din nou nevoie. Sunt 130 de suflete care au nevoie de noi, cei care recunoaștem abundența, cei care împărtășim cu drag din ceea ce avem, cei care înțelegem că dacă dai ce ți-e în plus, primești ce ai nevoie.

Mai jos găsiți scrisoarea de mulțumire și recunoștință pe care mi-a dat-o părintele. Vă rog, citiți și acolo povestea Centrului Social Creștin de la Bogdănești și dacă simțiți că puteți ajuta, nu vă gândiți de douî ori!